un punct....

 Stau si respir un aer pe care nu l-am mai respirat pana acum... E o atmosfera greoaie incovoiata de intensitatea celor ce se petrec in jurul meu. Un punct fugar situat intr-un cerc vicios de unde isi trage seva, energia TOT... Dependent pana in strafund-ui de el de altii, de fapt de toti cei ce-l inconjoara e un amalgam de dorinte puse cap la cap spre a fi indeplinite.

 E tot ce are in jur e centrul tuturor si marginile lui insusi. E...eu

Intr-o gara...

Dimineata e abia presimtita si totusi sunt destui calatori care vin si calatori care pleaca. De ce vin? De ce pleaca? Dar e prea devreme sa intreb. Filosofii, istoricii, profetii si toti ceilalti care se ocupa cu sensul existentei dorm inca. Au citit pana noaptea tarziu si nu pot sa-i trezesc la o ora nepotrivita. Exista si calatori care stau si asteapta bineinteles in sala de asteptare, cuminti, dar si pe peroane. Ce asteapta? Dorm insa si psihologii sau cum se mai cheama cei care stiu cate lucruri poate sa astepte un om si, in general, ce rol are asteptarea in lume. Nici pe ei nu pot sa-i trezesc. Sunt obositi, extenuati de probleme serioase, nu se cade sa-i deranjez pentru un fleac, fiindca eu in gara aceasta, in dimineata aceasta, care nu e inca dimineata, e jumatate noapte, nu stiu de ce stau oamenii prin salile de asteptare ale veacului.

Unii au renuntat sa astepte. Au atipit, pur si simplu, intre doua tipete de locomotiva. Au uitat de veniri, au uitat de plecari, au uitat de vacarmul din gara. E bine? E rau?

Nu stiu. Cei care ne explica astfel de lucruri complicate dorm si ei. E normal. Sunt din ce in ce mai multe intrebari si ei trebuie sa dea din ce in ce mai multe explicatii in timp ce inexplicabilul, creste ca o noapte imensa sau ca o dimineata imensa. Incat stau mai departe in aceasta jumatate de mirare si jumatate de spaima, prudent, sa nu fac vreo gafa care sa atraga atentia celorlalti asupra mea. Ar intoarce toti capul. Ce cauta asta aici, intr-o gara cu intrebarile ei? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin si pleaca, asteapta sau motaie, dar nimeni, absolut nimeni nu-si permite sa puna intrebari. Deci ma strecor din gara tiptil si plec sa umblu pe strazi. E mai bine. Singurul lucru care ma incurca e ca nu stiu la ce ora se scoala filosofii, istoricii, profetii, psihologii, si cei care ne explica lucrurile complicate, prin urmare nu stiu cat va trebui sa umblu fara noima pe strazi. Si nu pot sa intreb trecatorii. Risc sa nimeresc vreunul dispus sa ma ia peste picior si sa rada "Nu stiai? Ne-am hotarat sa venim, sa plecam, sa asteptam si chiar sa murim fara sa ne punem intrebarea de ce. Lumea s-a transformat intr-o gara, nu vezi?" Mai bine nu intreb. Tac si ma uit la ferestre...

Aripi

Poposesc...dupa o vreme indelungata de disparitie din aproape orice peisaj cunoscut poposesc..

Albastru asta al cerului ma obsedeaza, ma enerveaza totusi il stiam altfel, banca asta e rupta acum ciudat, verdele a devenit mov si trandafirul asta e uscat pe dulapul meu de ce sta acolo? Isi asteapta de atata vreme bine meritatul loc in gunoi nu?

Cine mai stie? Nepasarea e asa linistitoare...

Intr-o zi o sa-mi smulg aripile si o sa le las acolo. O sa ma uit si o sa rad neintelegandu-mi desigur gestul dar o sa rad...Zambetul larg o sa se stinga si o sa privesc la urmele lasate pe jos, o sa le sterg in fuga si o sa fug spre tine..Tine? Sunteti asa de multi si de indiferenti asa ma voi complace desigur in banalitatea voastra...

Voi reveni din cand in cand acolo unde ramasitele alea inumane vor zabovi, o sa revin pana cand mirosul va deveni atat de persistent incat nu-l voi mai simti... Si voi uita...

Si ce daca atata timp am zgariat cu aripile astea cerul asta ciudat de albastru, atatia nori... Tot ei au fost cauza furtunii, ei s-au adunat si conspiratiile impotriva mea au fost opera lor. Aripi de prisos..

O sa-mi placa atunci cand acest organ predestinat unui zbor in jos se va transforma in nimic...Atata timp am cautat sa aflu ce e nimicul incat m-am pierdut in el. Iar de voi mai fi nevoita vreodata sa zbor o sa-mi asez nimicul pe umeri si ma voi duce cu el spre soare pana cand  Helios il va topi si voi cadea in vreun ocean zbuciumat plutind alaturi de nimicul meu. Purtata printre valuri si amestecata in apa...odata o sa zbor si fara aripi, o sa zbor intr-o alta forma spre albastru chinuitor.

Iar daca farmitarea aceasta in particule fine si pure va fi prea mult ma voi reintoarce intr-un zbor in jos spre eternul leagan al oceanului in care am poposit odata...