Poposesc...dupa o vreme indelungata de disparitie din aproape orice peisaj cunoscut poposesc..
Albastru asta al cerului ma obsedeaza, ma enerveaza totusi il stiam altfel, banca asta e rupta acum ciudat, verdele a devenit mov si trandafirul asta e uscat pe dulapul meu de ce sta acolo? Isi asteapta de atata vreme bine meritatul loc in gunoi nu?
Cine mai stie? Nepasarea e asa linistitoare...
Intr-o zi o sa-mi smulg aripile si o sa le las acolo. O sa ma uit si o sa rad neintelegandu-mi desigur gestul dar o sa rad...Zambetul larg o sa se stinga si o sa privesc la urmele lasate pe jos, o sa le sterg in fuga si o sa fug spre tine..Tine? Sunteti asa de multi si de indiferenti asa ma voi complace desigur in banalitatea voastra...
Voi reveni din cand in cand acolo unde ramasitele alea inumane vor zabovi, o sa revin pana cand mirosul va deveni atat de persistent incat nu-l voi mai simti... Si voi uita...
Si ce daca atata timp am zgariat cu aripile astea cerul asta ciudat de albastru, atatia nori... Tot ei au fost cauza furtunii, ei s-au adunat si conspiratiile impotriva mea au fost opera lor. Aripi de prisos..
O sa-mi placa atunci cand acest organ predestinat unui zbor in jos se va transforma in nimic...Atata timp am cautat sa aflu ce e nimicul incat m-am pierdut in el. Iar de voi mai fi nevoita vreodata sa zbor o sa-mi asez nimicul pe umeri si ma voi duce cu el spre soare pana cand Helios il va topi si voi cadea in vreun ocean zbuciumat plutind alaturi de nimicul meu. Purtata printre valuri si amestecata in apa...odata o sa zbor si fara aripi, o sa zbor intr-o alta forma spre albastru chinuitor.
Iar daca farmitarea aceasta in particule fine si pure va fi prea mult ma voi reintoarce intr-un zbor in jos spre eternul leagan al oceanului in care am poposit odata...
