Tot ce pot sa spun acum e ca...

Te urasc pentru k te-am pierdut in sufletul meu si nu pot sa te izgonesc de acolo... Te urasc pentru ca tu ai devenit totul pentru mine si in final m-ai dezamagit... Te urasc ca n-ai stiut sa apreciezi nimic din ceea ce ti-am oferit... Te urasc pentru ca nu ai auzit nimic niciodata daramite sa mai fi vazut... Te urasc pentru ca nu pot sa te uit... Te urasc pentru ca mi-ai oferit un zambet...si pentru acesta am platit o mie de lacrimi... Te urasc pentru ca tot din jurul meu depinde de tine... Te urasc pentru ca nimic din ceea ce am facut fara tine nu a fost bine... Te urasc pentru ca sunt dependenta de tine... Te urasc pentru ca m-ai determinat sa uit de mine , si de toate valorile mele , chiar si de propriu-mi orgoliu... Te urasc pentru ca am redevenit un copil pentru tine , caruia acum ii e frica sa faca urmatorul pas dak nu-l ajuti... Te urasc pentru ca alaturi de tine am capatat vicii...fumez fericire , si ma drogez cu sperante... De ce te urasc atat? Te urasc pentru ca te-am iubit... Te urasc pentru ca te iubesc...

Apus

Viata.. o mare si adanca prapastie in care cadem doar daca privim prea mult in ea.Si cum sa nu privesti daca tot din jurul tau te indeamna sa faci mereu acelasi lucru:sa te afunzi in intuneric .Vine o vreme cand ai impresia ca intunericul se adanceste si simti ca nu mai ai puteri, simti cum viata ti se scurge prea repede prin vene si nu stii ce sa faci .E timpul sa intinzi o mana spre cer si sa cauti lumina care se afla ascunsa in cel mai adanc strafund al simtirii.Cum poti sa te detasezi de intunericul mult prea dens parca pentru tine si sa ajungi la aceea lumina cum poti spera cand stii ca sperantele sunt in zadar si ca visele sunt desarte.Vrei dar fara de folos ,ceri dar nimeni nu te-ajuta si glasul tau strabate fiecare unghi intunecos al inimii tale si te infioara dar …in zadar acea stea e mult prea indepartata de tine si orice sfortare te macina si te seaca de putere.Acum stii ca totu-i inutil ca nimeni nu te-aude doar cugetul care te stie te osandeste.Apleaca usor capul pe piatra aspra a vietii si simti cum ultima lumina se stinge-ncet in tine.E liniste...e bine si....apusul s-a sfarsit...

Omul singurul animal care rade...

Atat ne deosebeste de celelalte fiinte.Multi spun ca omul e unica fiinta care are rationament dar in realitate deseori un animal gandeste mai mult decat omul.Avem oare dreptul de a ne bucura de tot ce ne inconjoara sau mai bine meritam sa ne bucuram ?Daca ne-am gandi bine ne-am da seama ca nu meritam toate aceste sacrificii pe care providenta ni le-a daruit.De ce?Pentru ca nu stim sa apreciem nimic din viata noastra nici macar pe noi insine daramite celelalte lucruri care ne inconjoara.Nu pot sa inteleg de ce noi oamenii nu putem aprecia ceea ce frumos si sa neglijam micile defecte.Nu putem niciodata sa apreciem un lucru tocmai pentru ca noi avem prea multe gunoaie in ochi ?Acesta e omul din prezent doborat de griji si nevoi.Oare de ce nu ne dam seama cat de frumoasa poate fi viata daca am sti sa o traim.Nu voi putea intelege niciodata fiinta umana..... Asculta tacerea in care te afunzi…asculta…Nu poti sa simti nimic in afara de tristetea care te macina ca un vierme neadormit.Ceea ce acum cateva secunde era fericire acum e tristete adanca.Era o fericire plastica ?!Nu, era fericirea zilelor de azi.Incerc sa traiesc, dar cum sa traiesti daca cea mai mica farama de fericire se sparge-n tine si te loveste crunt.Toata fiinta ta doreste sa retraiasca acea clipa de fericire, acel moment scurt dar care inseamna atat de mult...Vrei ,crezi,simti ,poti dar nu e de ajuns;incerci si...totu-i in zadar.Acum stii ca trebuie doar s-astepti ,o zi ,o luna ,un veac.Cat trebuie sa te lupti cu tristetea care incearca sa te domine ?Pana si lacrima ce-ti cade din suflet e rece ,e trista.Ajunge !!!Pot sa traiesc si fara fericire. Dar pot?Cum vrei sa speri daca stii ca recompensa nu-i fericirea,cum poti sa vrei daca nu primesti fericire?Cand va veni ?De ce nu ne putem bucura si de tristete,de ce, de ce ?

Copilul din tine...

Cheama ,cauta copilul din tine. El e singurul care te va ajuta atunci cand ai nevoie ,desi copil el nu e doborat de grijile si tristetea cotidiana .El stie sa ia decizii fara ca raul din jurul lui sa-l influinteze.De ce noi oamenii maturi am uitat sa zambim sa ne bucuram de frumusetea vremurilor trecute sau actuale? De ce tot ce vedem in jurul nostru e negru fara nici o pata de lumina, de iubire…..Avem nevoie de copilul de ieri ,de copilul de azi ,de copilul de maine pentru ca ori ca vrem ori nu vrem purtam in noi un copil pe care trebuie mereu sa-l invatam.Daca am sti sa ne educam copilul si sa putem sa-l facem sa zambeasca poate viata nu ti-ar oferi atatea neplaceri, poate n-ar fi atat de trista si monotona .Asa ca ai grija cum iti educi propriul copil caci te educi pe tine insuti.Pastreaza cu orice pret acea farama de fragilitate, de gingasie din tine. De ce cateodata ai impresia ca fericirea nu exista? De fapt ea exista dar numai pentru cei care cred in ea. Pentru multi fericirea este un capriciu sau poate doar un simplu cuvant. E greu sa ai parte de fericire daca nu crezi cu adevarat in ea.Fiecare vede fericirea din perspectiva lui,nu exista o definitie pentru acest sentiment.Un copil primeste o jucarie si e fericit un adolescent se indragosteste si e fericit un batran isi vede copii mari si simte aceeasi fericire...Numai tu poti gasi adevaratul sens al acestui cuvant cauta-l dar nu-l impartasi si altora pentru ca nu vor fi simtit aceeasi senzatie.Multi spun ca fericirea e trecatoare,de ce? Cumva pentru ca s-au cufundat prea mult in intuneric si orice raza de lumina nu e suficienta pentru a le lumina calea?Sau poate ca ei n-au vrut sa caute adevaratul sens al acestui cuvant si s-au pierdut in acelasi intuneric coplesitor...Tu ai grija cauta cuminte sensul acestui cuvant si-ti vei da seama ca ce spun nu sunt doar vorbe...

...vacarm...tacere

dupa ce atatea evenimente neplacute mi-au tulburat sufletul si mintea ma intreb de ce D-zeu trebuie sa fie atat de nedrept…De ce trebuie sa primim putin si sa inapoiem inzecit? Totul e atat de vag in mintea mea nu mi-as putea imagina cum as putea sa ma despart de cei la care tin cel mai mult…ca odata totul va cadea in jurul meu si cei care m-au ajutat cel mai mult imi sunt luati prea repede prea brusc, inevitabil…De ce trebuie sa trec prin incercarea asta? Nu pot sa fac fata gandului daramite evenimentului in sine… De ce nu putea ca totul sa ramana asa cum a fost intotdeauna ,de ce trebuie sa atingem bariere inimaginabile si apoi sa fii aruncat in gol sa fii lasat sa speri ca e vis, ca e o gluma ,ca nu ti se intampla tie…si apoi ceva inevitabil…caderea…care e cea mai dureroasa…Ce se intampla apoi? Nimic…TACERE…Doar cei puternici se ridica insa cu boli incurabile…cei slabi raman pe vecie acolo jos in intuneric…eu n-as putea nici sa ma ridic nu ma simt capabila sa trec si peste asta… Ahh!!! Ce simt acum ura pentru ca totul a trebuit sa se intample asa…ca sunt nedreptatita…dar sunt? Nu stiu… stiu doar ca nu pot sa ma despart de acea persoana gandindu-ma ca intr-o zi anodina ca oricare alta…va disparea se va epuiza…dintr-o data asa brusc inevitabil…VACARM…De ce ,de ce??? Urasc tot din jurul meu pentru voi !!! As muri daca as sti ca totul se opreste atunci ca totul redevine ce-a fost…Dar nu se poate…Vacarm, tacere sufete ratacite in pustiu pentru ca au ramas singure…E drept? Si daca toate sunt menite sa-mi consolideze temelia ?... temelie…de ce trebuie sa adaugam si aici incercari esuate ,dezamagiri ? oare nu sunt de ajuns cele de pana acum? Cuvine…cuvinte ma pierd printre ele si apoi tacere ,vacarm…nu pot sa ma mai gandesc la aceasta tragedie…ma seaca de putere de ganduri de mine de tot…trebuie sa alerg spre furtuna si…atat STOP!!!nimic mai mult nu e decat tacere, vacarm… Insa am invatat ca de fiecare data trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde…poate e ultima zi… Lacrimi,cuvinte,lacrimi,vacarm si …TACERE

Cum ar fi daca?

http://www.youtube.com/watch?v=tFFkFPs5wA8&feature=related

Timpul n-ar trece atat de repede, daca am sti sa pretuim fiecare moment din viata noastra,si daca am uita momentele mai putin placute ,si daca ne-am gandi numai la ce a fost frumos in viata frumos?Daca am sti sa zambim si sa nu lasam nimic sa ne intristeze poate viata nu ar mai fi atat de monotona si vom simti ca toti sunt de partea noastra. Trebuie sa stim sa intoarcem spatele lumii in momentul in care avem impresia ca nimeni nu ne sprijina .E bine sa stim sa atragem marinari in docurile noastre si nu sa calotorim ca niste barci fara lopeti pentru ca mai devreme sau mai tarziu vom avea nevoie de ajutorul lor.Daca am sti sa nu plangem, daca am constientiza faptul ca lacrimile noastre sunt nepretuite ,desi ele spala, la un moment dat ele vor cadea inauntru si se vor topi.Daca cineva ar merita lacrimile tale acela ai fi tu insuti! Si totusi daca… e inca o simpla afirmatie pentru ca nu stim sa o facem certitudine.De vom reusi vreodata sa facem acest pas ne vom da seama ca nu e nevoie sa fii inger sa poti sa fii fericit .E nevoie doar de ambitie si nu de forte miraculoase.Trebuie sa crezi si intr-o zi vei simti ca minunea are loc .Nu trebuie sa o cauti necontenit ci trebuie sa privesti adanc in suflet si-ti vei da seama ca minunea e in tine .Esti chiar tu ! -

Si totusi...

Zaceam parca de luni intregi in groapa aceea mizerabila umpluta cu vise desarte, speranta spulberate dintr-o singura rasuflare asteptand sa arunc langa mine un alt suflet pe care sa-l distrug incet dar iremediabil...Sa-l ingrop langa mine si sa-i ofer o viata paralizant de previzibila si banala...Sa-i pictez in suflet imaginea perfecta a haului inutilitatii umane...si...doamne cum as fi reusit daca nu erai Tu...sentiment perfid ce te ridica si te coboara atunci cand atingi starea exuberanta de zbor...dar oare de cata putere ai nevoie pentru a te cufunda in intuneric si mai mult ...sa ma ridici de acolo...ce naivi sunteti crezand ca de iubire este vorba, tanjeam dupa mult prea mult ca sa ma hranesc doar cu atat...Stiam ca ai sa regreti...dar...te-am lasat .Erai pentru mine exact ca o pastila de ecstasy ma taram prin fericire ca o umbra...si stiam ca odata totul se va duce, dar am profitat de tot ce-mi ofereai...pana chiar si de tristetea ta...dar cine ar fi crezut ca odata ridicata de acolo o sa zbor mai mult decat puteai tu s-o faci...Si am zburat pentru cateva zile alaturi de tine pentru ca apoi sa ma lasi sa cad in gol...Dar am zburat...atingeam vantul in adierea lui si stateam asa langa tine ore in sir...astfel incat atunci cand am cazut nici k mi-a pasat-sau poate da-mai mult decat as fi crezut...vise...spulberate dintr-o singura suflare iar tu o piatra rece si perfida...SI TOTUSI EU AM FOST CEA CARE A REGRETAT...

Sufocare

Şi-mi strâng în palmă sufletul ce zbiară de singurătate. Fărâma asta de întuneric e tot ce mi-a rămas. Un monstru ce se zvârcoleşte neîncetat înlăuntrul meu...te cheamă, te recheamă iar şi iar...dar ochiul său roşu mai pâlpâie doar, slab, înecat de pasiunea zilelor de ieri. Nu-ţi cer nimic, însă o rază de lumină mi-ar fi de-ajuns. Nu te împiedic să trăieşti fericirea, dar dă-mi pace! Lasă-mă să adorm în întunericul infinit...şi-apoi poţi să pleci. Atunci voi şti că te-am pierdut definitiv, dar că nici eu nu mă voi putea întoarce să te recuperez... Plouă în inima mea şi fiecare lacrimă mă arde, îmi provoacă o rană deschisă…o prăpastie săpata în durere… în vise pierdute, în iluzii deşarte şi … în piatră, căci nu voi mai putea simţi decât ura, inverşunare şi nelinişte. Dragostea mea, fantomă a timpului uitat, te va bântui mereu. Îţi va pătrunde ca o neghină(?) sub piele, îţi va otrăvi privirea care acum contempla pe altcineva, îţi va constrânge libertatea, căci vei simţi că locuieşte cineva în tine…amintirea mea! Şi ţip în urechea ecoului ce-i urlă vântului: “Împuşcă-mă! Împuşcă-mă cu un sărut de lumină!!!” Dar întunericul fabrică şoapte…

Abis

Mângâiat de adierea efemeră a unei brize calde, sufletul meu rătăceşte nebun, cu porii zdrenţuiţi, dar încă larg deschişi, însetat de iubire...
Toropeala îl doboară, muştele îi pun piedică, se îimbată cu dorinţa, se uită pe sine în iluzie şi revine la realitate, ciufulit şi confuz ca unul ce abia a reuşit să supravieţuiască unui ciclon. Mintea îii joacă feste, picioarele nu îl mai ajută, săgeţile îl indrumă pe drumuri greşite, ocoleşte simţiri, cuvinte dulci, afecţiune, se încătuşează singur când aproape atinge fericirea...este propriul său prizonier, captiv într-o lume deşertică şi austeră, scăldat pe veci în ironie şi nesiguranţă.
Condamnat să-şi dorească şi sa-şi refuze dorinţa...să ceară şi să lovească mâna ce i se întinde... să zâmbească şi să-şi urască zâmbetul...să se înalţe deasupra cazanelor cu smoală evitând negrul suferinţei fără să ştie însă, că aburii fierbinţi sunt ucigători, că îi ştrangulează orice tentativă de a evada, de a spera, de a exista în afara lui... E fierbinte...

H2O

Sufletul meu pluteste deasupra fluvilului de lacrimi daruit noua ca un les...Lacrimi transformate intr-un lichid negru spumos scursura a gandurilor intunecate a agoniei desarte...Ce multe cuvinte, vorbe spuse...cazute in neant alaturi de orice amintire legate de tine de mine, condamnata sa ramana inchisa in colivia sufletului meu tanjind dupa un graunte de lumina...de viata....Cum i-as mai putea satisface acest capriciu cand propriu-mi trup e acoperit de pamant infect ingropat in VOI...VOI...nimicul etern neingaduindu-mi o ultima traire.Pitit in gramada asta de masti decolorate de atata culoare ...Otrava...sufletul meu absoarbe inconstient licoarea pe care voi o secretati in cel mai abject mod...URA...Ma simt tentat sa vars, sa scap de aceasta substanta , dar e in zadar...daca cu zambete demagogice ma cufundati mai mult in originile voastre abjecte...de OAMENI...M-ati eliberat de singurul lucru divin ce ma facea neom...m-ati trimis printre culori tocmai pentru a-mi spoi albul...sufletul...Mi-ati distrus ceea ce adoram pentru ca sa ma complac in banalitatea voastra a tuturor...M-ati aruncat intre foc si apa si am devenit aer...pentru ce?!...PENTRU TINE...si..acum ce?!plutesc singura divizata in doua farame de hidrogen asteptandu-te pe tine pentru a redeveni apa...printre lacrimi....

Lacrimi spre fericire

Stateam pe o punte imensa in intunericul adanc al noptii privind in jos...o prapastie nesfarsita intunecata tanjind dupa ale sufletelor lesuri...dar...deodata picaturi reci de apa poposeau pentru cateva secunde pe a mea piele invaluindu-ma intr-o imbratisare covarsitoare ireala...Am inchis usor ochii inlantuindu-ma parca in dansul picaturilor de ploaie saream de pe un strop pe altul dar de fiecare data cand saream picaturile se transformau in cuvinte...Am depasit treptat EGOISMUL, LIBERTATEA, JOVIALITATEA...ducandu-ma spre nu stiu unde, spre locul de unde cadeau acele "picaturi de cuvinte".Am sarit apoi nepasatoare peste FAMILIE, PRIETENI, ORGOLIU si cand am sarit pe ultimul strop numit simplu TU...am deschis ochii pentru prima oara...m-am vazut acolo jos pe punte si...totusi eu ma aflam pe ultima treapta spre infinit...Atunci un fluture de noapte s-a apropiat de mine.Era atat de frumos dar...ascundea un mister de neinteles...am intins mana spre el apoi am retras-o brusc si am privit in sus...iar acea fiinta tainica s-a transformat intr-o ploaie...o ploaie de lacrimi...Si am urcat...Acolo in "NU STIU UNDE" in "infinit" era asa de pustiu...insa intr-un colt erai TU...plangeai ...Oh Doamne emanai pe tot intregul acelei lumi o frumusete ireala, fermecatoare...Cand m-ai vazut ai zambit ...mi-ai interzis sa plang de la inceput si am aceptat ...Erai asa de frumos...iubirea mea neincadrata in detaliile insignifiante de timp sau spatiu...Am stat imbratisati mult timp, incatusati parca...Apoi mi-ai spus ca eu trebuie sa ma intorc acolo de unde am venit , nu vroiai sa ma condamni la o viata pustie singura...Mi-ai spus ca vei plange necontenit pentru a ma putea intoarce la tine...tot ce eu trebuia sa fac era sa trec peste tot ce-mi pasa, peste mine insami...Ti-am promis ca ma voi reintoarce iar tu ai inceput sa plangi...Am privit trista spre tine si am coborat usor pe aceleasi picaturi...pe lacrimile tale spre mine...Ahh am deschis ochii si am stiut ca a fost un vis si ca trebuia sa ma intorc...Seara urmatoare ma aflam pe aceeasi punte spre tine...si am urcat din nou...Simteam cum te iubesc enorm...m-am intors asa la tine seri la rand pana cand odata in timp ca ma aflam inlantuita in imbratisarea ta inainte de a pleca, te-am intrebat:" Ce trebuie sa fac sa raman aici pe veci?"te iubeam asa de mult incat mi-ai fi fost de ajuns, incat nu mai vroiam nimic altceva...Mi-ai spus ca eu nu merit sa ma complac in starea aceea...te-am intrebat apoi:"De ce de fiecare data pretul fericirii mele trebuie platit in ale tale lacrimi?"iar o lacrima fugara mi-a fost furata de sub pleoape...am auzit cum ploaia se oprise ca nu mai era vreo cale de intoarcere spre mine...O fericire nebuna m-a cuprins iar TU nu puteai sa mai plangi mi-ai spus doar:"ca de data aceasta fericirea mea va fi platita in lacrimile mele...si am vazut cum lacrimile curgeau siruri siruri...dar ce conteaza...Acum stam imbratisati pentru toteauna ajutandu-te pe tine sa gasesti de fiecare data o luminita, sa nu plangi...sa nu ramai pierdut intr-un ungher intunecat...SA GASESTI FERICIREA...