...e poate a mia oara cand cred ca sunt "Superman" ??...nu mai inteleg nimic...de ce? de ce asa? eu ? e vina mea? NU...categoric...inteleg eu gresit ? sper eu prea mult...NU...niciodata n-am facut asta...mereu m-am limitat, mereu am fost cea care avea dubii...
Atunci de ce acum ma gandesc ca te-am pierdut, si ca ma doare ,si nu inteleg de ce ma doare...DAR ASTA SIMT (nu ma poti condamna)...e uluitor cum poti atinge cu nonsalanta mult prea multe trairi, e uluitor cum zeci de mii de momente infasurate intr-un giuligiu purpuriu pot fi despachetate exact ca "un sul de hartie igenica" NU si Nu exagerez deloc...nu aberez, nu sunt copil, nu fabulez...e ceea ce am simtit...Doamne si nu te invinuiesc pentru toate astea...uff...poate ca unicul lucru ce ma face sa ma simt mai bine e gandul ca toate acestea construiesc un film...o ecranizare perfecta a unor sentimente neimpartasite nicodata...Un drum care ducea in alta parte..DAR NU SPRE MINE...
...si cat ma doare ca asta e aleea pe care calci mereu spre orisicine...nu stiu, nu cred ca mai vreau sa stiu ceva...mi-a cam ajuns totul...
Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri? (Octavian Paler)
