Pur si simplu, devin altfel... Uit sa ma mai doara, uit cum e sa ingheti la fiecare rasuflare rece din partea celolalti... Invat sa imprastii cenusa in jurul meu si sa ii las pe multi sa se cufunde in ea. Nu e o razbunare sau cam asa.... E mai mult dorinta de a vedea cum functioneaza acest mecanism complex ghidat de sentimente... Unii se cufunda fara sa incerce sa se zbata macar, altii mor in incercarea lor de a se zbate si poate cei care ma uimesc de fiecare data sunt cei ce raman nemiscati si totusi se ridica deasupra cenusii, adaugand un plus intunericului deja infinit al noptii.
E uluitoare impresia pe care o creaza, e ca si cum ar detine intreaga putere in "jumatatea ultimului sau atom". Insa e de foarte multe ori o impresie si din ce in ce mai des, observ ca ceea ce ridica deasupra cenusii tuturor e capacitatea lor de a vedea dincolo de cele cateva fete pe care toti le observam intr-un fel sau altul... Eu? eu, pe unde ma aflu?? Sunt intre toti, ca toti, si totusi diferita de ceilalti... asta pentru ca nu-mi gasesc locul in niciuna din tipologiile prezentate...Lumea mea e o imbinare de lumi diferite, o imbinare a haosului voluntar cu o liniste care rasare din cine stie ce banalitate, lumea mea e o constructie ce ma are pe mine la baza si pe deasupra vesnicul strat de ratiune amestecata cu mortalul, imagine a unei lumi proiectate de mine... Cineva a crezut ca daca va indeparta mortalul ma va gasi asa...cum multi nu ma stiau... insa rezultatul a fost asemanator cu incercarea de a indeparta praful de pe un lemn uitat de vreme...
Praful ramane oricum, el face parte din "porii lemnului" si daca incerci sa-l indepartezi poti intrezari fragmente din trecut, bucati...dar nu intregul creat si slefuit cu atata grija pentru un rezultat indestructibil, PERFECT.
