...aberez...

ohh...doamnee...nu vreau sa vad ca toate lucrurile la care tineam enorm, ca toate lucrurile pe care le adoram o sa dispara asa...deodata, cu tine... mi-e frica sa deschid ochii maine dimineata si sa ma gandesc ca ceva o sa se schimbe, si totodata nu suport gandul sa raman blocata intre toate portile astea inchise...care imi rasar in cale..
As incerca un zavor macar. M-ar tenta enorm...insa o sa pierd multe...prea multe..o sa pierd rasuflarea ta in parul meu, o sa pierd sarutul tau din miere, o sa pierd lucrurile frumoase pe care le-am construit impreuna, practic o sa ma pierd iar pe mine in nu stiu ce ungher si voi astepta iar sa apara alte licariri....
Pun pariu ca nu stiai ca toate luminile se sting la un moment dat...oh doamnee nici eu n-as fi vrut sa aflu asta, as fi vrut sa raman blocata in lumina ta..Si de ce? De ce sunt fortata sa strig singura in urechea ecoului lucruri pe care oricum nu stiu daca le mai pot schimba cumva...
Mi-e frica de concluzii, vreau sa invat sa le obtin numai atunci cand nu mai e nimic de zis...e tot ce ma aduce in prezentul incert...ma trimite inapoi in visul meu, odata visul nostru, acum devenit o iluzie creata de sperante nefondate...
Mi-e frica sa vad cum...totul in jurul meu cade, se sfarma...dupa o lovitura crunta de picior..NU NU...nu pot sa ma gandesc ca tu esti cel care a facut asta...M-as putea acuza pe mine o viata intreaga..insa nu-mi transforma indoiala in certitudine...
Nu-mi spune ca totul se termina aici...am facut totul asa cum am putut mai bine...am dat tot ce aveam mai frumos...de ce s-ar intampla asta? DE CE????
Ma seaca de mine....aerul nu-si are rostul, nimic nu e asa cum ar fi trebuit sa fie...De ce??? De ce ar cadea totul acum....de ce? nu am gresit niciunde...
Uff...n-as putea sa te acuz de ceva..pentru ca inca simt ca esti acel om care n-ar putea sa ma raneasca nicicum...si as putea sa ma mint o viata intreaga...doar ca totul sa nu dispara...
....like dust in the wind...