Abis

Mângâiat de adierea efemeră a unei brize calde, sufletul meu rătăceşte nebun, cu porii zdrenţuiţi, dar încă larg deschişi, însetat de iubire...
Toropeala îl doboară, muştele îi pun piedică, se îimbată cu dorinţa, se uită pe sine în iluzie şi revine la realitate, ciufulit şi confuz ca unul ce abia a reuşit să supravieţuiască unui ciclon. Mintea îii joacă feste, picioarele nu îl mai ajută, săgeţile îl indrumă pe drumuri greşite, ocoleşte simţiri, cuvinte dulci, afecţiune, se încătuşează singur când aproape atinge fericirea...este propriul său prizonier, captiv într-o lume deşertică şi austeră, scăldat pe veci în ironie şi nesiguranţă.
Condamnat să-şi dorească şi sa-şi refuze dorinţa...să ceară şi să lovească mâna ce i se întinde... să zâmbească şi să-şi urască zâmbetul...să se înalţe deasupra cazanelor cu smoală evitând negrul suferinţei fără să ştie însă, că aburii fierbinţi sunt ucigători, că îi ştrangulează orice tentativă de a evada, de a spera, de a exista în afara lui... E fierbinte...