Sufocare

Şi-mi strâng în palmă sufletul ce zbiară de singurătate. Fărâma asta de întuneric e tot ce mi-a rămas. Un monstru ce se zvârcoleşte neîncetat înlăuntrul meu...te cheamă, te recheamă iar şi iar...dar ochiul său roşu mai pâlpâie doar, slab, înecat de pasiunea zilelor de ieri. Nu-ţi cer nimic, însă o rază de lumină mi-ar fi de-ajuns. Nu te împiedic să trăieşti fericirea, dar dă-mi pace! Lasă-mă să adorm în întunericul infinit...şi-apoi poţi să pleci. Atunci voi şti că te-am pierdut definitiv, dar că nici eu nu mă voi putea întoarce să te recuperez... Plouă în inima mea şi fiecare lacrimă mă arde, îmi provoacă o rană deschisă…o prăpastie săpata în durere… în vise pierdute, în iluzii deşarte şi … în piatră, căci nu voi mai putea simţi decât ura, inverşunare şi nelinişte. Dragostea mea, fantomă a timpului uitat, te va bântui mereu. Îţi va pătrunde ca o neghină(?) sub piele, îţi va otrăvi privirea care acum contempla pe altcineva, îţi va constrânge libertatea, căci vei simţi că locuieşte cineva în tine…amintirea mea! Şi ţip în urechea ecoului ce-i urlă vântului: “Împuşcă-mă! Împuşcă-mă cu un sărut de lumină!!!” Dar întunericul fabrică şoapte…